































La concursul Cea mai frumoasă poveste de vacanţă, organizat de revista Experienţe culturale - Oneşti, Bacău, s-au înscris trei elevi, ale căror compuneri au fost premiate şi publicate: Tănase Raluca- Premiul II (La Poiana Braşov), Bozianu Ştefania- Menţiune (O întâmplare cu Techila), Popa Nicolae Robert- compunere publicată (La iarbă verde).
La Poiana Braşov
Tănase Raluca Mihaela
Era o zi de august şi eram la mătuşa Măndiţa la Braşov. Eu, fratele şi părinţii mei ne-am propus să mergem la Poiana Braşov. Am luat autobuzul pentru a ajunge în Poiană. Pe frumoasa şosea ce străbătea munţii Tâmpei se vedeau poieni întinse stropite cu flori şi case mari şi vesele ce se revărsau pe sub poalele pădurilor de brad.
Acolo, în Poiana Braşov, denumită şi Poiana Soarelui erau mulţi turişti. Pe marginea şoselei vânzătorii te îmbiau cu diverse articole de artizanat. Eu mi-am cumpărat o păpuşă îmbrăcată în costum naţional. Am urcat sus, în Poiană, pentru a ne plimba cu telefericul. În drumul nostru, noi ne-am întâlnit cu un om de la circ care avea o maimuţică.
În jurul lor se strânseseră o mulţime de oameni care asista la giumbuşlucurile acesteia. Ne-am apropiat şi noi. O chema Cita. Râdeam când o vedeam cum se dă peste cap şi sare într-un picior. Lumea se amuza şi aplauda. Dintr-o dată, maimuţica s-a oprit din tropăială şi a venit în fugă la mine, mi-a luat pachetul din mână şi, curioasă, l-a desfăcut. A scos păpuşa şi a început să se joace cu ea, spre amuzamentul turiştilor. Mai târziu, omul de la circ a venit cu o cutie goală şi s-a plimbat pe la fiecare pentru a pune câte un bănuţ, apoi a plecat mai departe cu maimuţica.
Am ajuns apoi la teleferic, am luat bilete şi ne-am urcat. De sus, lumea se vedea mică, asemeni unui furnicar. Telefericul urca, iar la fiecare stâlp mie mi se făcea un gol în stomac iar alţii ţipau. Era totuşi plăcut.
De sus se vedeau cele mai înalte şi frumoase vârfuri ale munţilor, păduri nesfârşite care se ridicau de o parte şi de alta şi câte o căprioară rătăcită.
Pentru mine, această zi va rămâne de neuitat. M-am simţit foarte bine în natură, respirând aer curat, înconjurată de peisaje frumoase şi m-am distrat pe cinste.
Bozianu Ştefania Georgiana
Într-o zi însorită din această vară, am hotărât să merg împreună cu părinţii şi câteva rude la Bran Şimon. Drumul a fost obositor, dar priveliştea de acolo ne-a răsplătit din plin aşteptarea.
Ne-am cazat la o cabană. Lângă ea era un munte foarte mare. Peisajul era frumos. Am hotărât să urcăm împreună cu unchiul Ilie, cu Ana, cu Bubu (verişorul Anei), cu tati, cu mami şi cu Techila, câinele verilor mei.
Techila era un câine negru şi mare. El se comporta atât de frumos cu noi de parcă ne ştia de ceva vreme. Ne jucam împreună cu el, ne luam la întrecere, cine aleargă mai repede. Bineînţeles, Techila era primul.
După atâta voie bună şi alergătură am obosit . Ne-am oprit într-o poieniţă să ne odihnim şi să mâncăm. După un timp, am hotărât să merg să culeg floricele pentru mama mea. Câinele se ţinea după mine. Culegând flori, m-am rătăcit. M-am speriat şi am început să plâng. Dar Techila cunoştea drumul şi m-a ajutat şă ajung mă întorc de unde plecasem. Nu degeaba se spune: Câinele este cel mai bun prieten al omului.
În zilele următoare am vizitat şi castelul Bran. De acolo mi-am luat o clepsidră, un pix cu Dracula şi un dar frumos pentru salvatorul meu: o zgardă nouă.
La plecare, mi-am luat rămas bun de la Techila şi i-am făcut o poză, ca să-l am ca amintire.