vineri, 21 decembrie 2007

Serbare de Crăciun














































































































Pe 21 decembrie 2007 a avut loc serbarea de Crăciun.Micii artişti de la clasa a-IV-a au prezentat un program artistic ce a constat în dramatizarea povestirii Albă ca zăpada şi cei şapte pitici şi apoi câteva poezii şi colinde. Moşul a venit cu daruri pentru toţi copiii: dulciuri, dar şi revista: Experienţe culturale, editată la Oneşti, Bacău, coordonator doamna învăţătoare Elena Pop. Tot acum au fost înmânate şi diplomele pentru premianţii la concursul revistei, concurs despre poveşti de vacanţă.





















Concursul: Poveşti de vacanţă

La concursul Cea mai frumoasă poveste de vacanţă, organizat de revista Experienţe culturale - Oneşti, Bacău, s-au înscris trei elevi, ale căror compuneri au fost premiate şi publicate: Tănase Raluca- Premiul II (La Poiana Braşov), Bozianu Ştefania- Menţiune (O întâmplare cu Techila), Popa Nicolae Robert- compunere publicată (La iarbă verde).



La Poiana Braşov
Tănase Raluca Mihaela


Era o zi de august şi eram la mătuşa Măndiţa la Braşov. Eu, fratele şi părinţii mei ne-am propus să mergem la Poiana Braşov. Am luat autobuzul pentru a ajunge în Poiană. Pe frumoasa şosea ce străbătea munţii Tâmpei se vedeau poieni întinse stropite cu flori şi case mari şi vesele ce se revărsau pe sub poalele pădurilor de brad.
Acolo, în Poiana Braşov, denumită şi Poiana Soarelui erau mulţi turişti. Pe marginea şoselei vânzătorii te îmbiau cu diverse articole de artizanat. Eu mi-am cumpărat o păpuşă îmbrăcată în costum naţional. Am urcat sus, în Poiană, pentru a ne plimba cu telefericul. În drumul nostru, noi ne-am întâlnit cu un om de la circ care avea o maimuţică.
În jurul lor se strânseseră o mulţime de oameni care asista la giumbuşlucurile acesteia. Ne-am apropiat şi noi. O chema Cita. Râdeam când o vedeam cum se dă peste cap şi sare într-un picior. Lumea se amuza şi aplauda. Dintr-o dată, maimuţica s-a oprit din tropăială şi a venit în fugă la mine, mi-a luat pachetul din mână şi, curioasă, l-a desfăcut. A scos păpuşa şi a început să se joace cu ea, spre amuzamentul turiştilor. Mai târziu, omul de la circ a venit cu o cutie goală şi s-a plimbat pe la fiecare pentru a pune câte un bănuţ, apoi a plecat mai departe cu maimuţica.
Am ajuns apoi la teleferic, am luat bilete şi ne-am urcat. De sus, lumea se vedea mică, asemeni unui furnicar. Telefericul urca, iar la fiecare stâlp mie mi se făcea un gol în stomac iar alţii ţipau. Era totuşi plăcut.
De sus se vedeau cele mai înalte şi frumoase vârfuri ale munţilor, păduri nesfârşite care se ridicau de o parte şi de alta şi câte o căprioară rătăcită.
Pentru mine, această zi va rămâne de neuitat. M-am simţit foarte bine în natură, respirând aer curat, înconjurată de peisaje frumoase şi m-am distrat pe cinste.


O întâmplare cu Techila


Bozianu Ştefania Georgiana

Într-o zi însorită din această vară, am hotărât să merg împreună cu părinţii şi câteva rude la Bran Şimon. Drumul a fost obositor, dar priveliştea de acolo ne-a răsplătit din plin aşteptarea.
Ne-am cazat la o cabană. Lângă ea era un munte foarte mare. Peisajul era frumos. Am hotărât să urcăm împreună cu unchiul Ilie, cu Ana, cu Bubu (verişorul Anei), cu tati, cu mami şi cu Techila, câinele verilor mei.
Techila era un câine negru şi mare. El se comporta atât de frumos cu noi de parcă ne ştia de ceva vreme. Ne jucam împreună cu el, ne luam la întrecere, cine aleargă mai repede. Bineînţeles, Techila era primul.
După atâta voie bună şi alergătură am obosit . Ne-am oprit într-o poieniţă să ne odihnim şi să mâncăm. După un timp, am hotărât să merg să culeg floricele pentru mama mea. Câinele se ţinea după mine. Culegând flori, m-am rătăcit. M-am speriat şi am început să plâng. Dar Techila cunoştea drumul şi m-a ajutat şă ajung mă întorc de unde plecasem. Nu degeaba se spune: Câinele este cel mai bun prieten al omului.
În zilele următoare am vizitat şi castelul Bran. De acolo mi-am luat o clepsidră, un pix cu Dracula şi un dar frumos pentru salvatorul meu: o zgardă nouă.
La plecare, mi-am luat rămas bun de la Techila şi i-am făcut o poză, ca să-l am ca amintire.

La iarbă verde

Popa Nicolae Robert

Este o zi frumoasă de vară. Soarele îşi trimite razele strălucitoare pe pământ şi ridică mireasma florilor în aer, parfumând totul în jur.
Împreună cu unchiul, mătuşa şi verişoara mea Aura, părinţii mei au hotărât să mergem la iarba verde, într-o zonă deosebit de frumoasă, la finii noştri din localitatea Mireş, judeţul Prahova. Este o zona de deal, împădurită. Împreună am urcat la pădure. Am fost foarte entuziasmat de peisajele minunate. În zonă predominau livezile de pruni. De sus, uitandu-mă în zare, totul se vede minunat: acoperişurile caselor erau ascunse de corolele îmbogăţite ale pomilor fructiferi. Am văzut şi urme ale alunecărilor de teren din urma ploilor abundente. În drumul nostru către pădure, urcând pe potecile în serpentine formate în urma plecării animalelor la păşunat am văzut un copac foarte bătrân şi am rămas impresionat de grosimea lui. La intrarea în pădure am făcut un popas şi am admirat mediul înconjurator. În pădure am adunat ghinde pentru a le folosi ca materiale în timpul şcolii. Copacii erau foarte înalţi, iar iarba părea o haină subţire de vară. Dacă te uitai în sus corolele copacilor păreau nori verzi. În pădure am văzut şi o iesle făcută de pădurari pentru a pune hrană animalelor sălbatice, în special căprioarelor.
Am rămas impresionat de peisajele întâlnite. Sunt multe zone frumoase în ţara noastră şi sper ca împreună cu părinţii mei să le vizităm.




miercuri, 19 decembrie 2007

1 Decembrie







































Ziua de 1 decembrie a fost marcată la clasă de un program artistic ce a cuprins cântece şi poezii dedicate eroilor ţării. Apoi, copiii s-au aşezat cuminţi în bănci şi au urmărit o prezentare în power-point despre importanţa acestei zile în istorie şi modul cum este sărbătorită de români.












































joi, 13 decembrie 2007

Motivaţie

Motto: Nu trebuie să fii cât un munte ca să poţi judeca. Ci de-ai fi cât o neghină, ori cât un fir de colb, dacă ai în căpşorul tău scânteia dumnezeiasă ce cuprinde lumea, ţi-i de-ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi-ncotro trebuie să te îndrepţi. (Emil Gârleanu)
Numele blogului meu este Un pas înainte pentru că schimbările în ritm alert din societatea noastră ne obligă să ne adaptăm în permanenţă, să evoluăm din dorinţa de a le face faţă. Domeniul în care eu lucrez este acela al educaţiei, mai precis în învăţământ. Sunt învăţătoare la Şcoala cu clasele I-VIII- Fântânele, o şcoală mică, în mediul rural, dar unde se află un colectiv de oameni inimoşi şi copii cu dorinţa de a învăţa. Pentru a-i motiva pe cei mici să păşească cu încredere pe drumul lung şi anevoios al învăţăturii, încerc să găsesc cât mai multe soluţii, să-i antrenez în activităţi diverse şi cât mai plăcute. O parte din activitatea mea ca dascăl, dar şi roade ale muncii elevilor, mi-am propus să le fac cunoscute pe această cale. Acum am clasa a-IV-a, este a treia mea generaţie de elevi, iar anul viitor voi avea bobocei.